● Campania din Italia 1796

  Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură.
    În campania din Italia (1796-1797), armata condusă de Napoleon a învins trupele habsburgice.
Numele său a devenit cunoscut în toată Europa, iar victoriile sale au salvat Franţa. 

  ● Asediul Toulonului

  Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei.
  Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani.

 

● Bătălia de la Leipzig

  Bătălia de la Leipzig, supranumită Bătălia Națiunilor, a fost cea mai mare confruntare militară din Războaiele Napoleoniene, opunând o armată a celei de-a șasea coaliții unei armate conduse de Napoleon I. Armata Coaliției era formată din prusaci, austrieci, ruși, suedezi și, începând cu 18 octombrie, din saxoni, care, deși inițial aliați ai francezilor, au întors armele; armata franco-aliată era formată din francezi, polonezi, italieni (atât din Regatul Italiei cât și din Regatul Neapolelui). Cele trei zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a Coaliției, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franța. Pe lângă cei aproape 70,000 de morți, răniți, dispăruți și prizonieri, francezii l-au pierdut și pe prințul polonez Poniatowski, Mareșal al Franței. Coaliția a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă.

  ●   Bătălia de la Waterloo  

  Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian.

 

    ●  Napoleon Bonaparte in Tarile Romane

 

 După lovitura de stat din 18 brumar 1799 (a doua lună a calendarului revoluţionar

francez : 23 octombrie – 21 noiembrie) şi mai ales după Marengo, Partida Naţională sau
Franceză din Ţara Românească şi-a îndreptat atenţia către primul consul. Partidul acesta
era alcătuit din boieri munteni ca : vornicii Scarlat Câmpineanu şi Ştirbei, logofătul
Băleanu, Nicolae Dudescu, Grigore Ghica : acesta din urmă fiind şeful Partidei. Câţiva
mari boieri moldoveni din familiile Sturdza, Catargi şi Beldiman li s-au asociat. Toţi
doreau independenţa principatului lor iar speranţele le erau îndreptate spre Franţa. După
Marengo, în ţară circula zvonul că Napoleon s-ar fi convertit la religia musulmană ca să-i
păcălească pe turci pentru a putea să urce pe tronul sultanilor la Ţarigrad
(Constantinopol).
Aceste zvonuri şi aspiraţii au făcut ca într-o noapte din iarna anului 1800, cei câţiva
boieri moldoveni şi munteni care constituiau Partida Naţională să hotărască în
unanimitate să-i expună situaţia primului consul, scop în care l-au trimis la Paris pe boierul
Nicolae Dudescu care ştia cel mai bine limba franceză. Pentru a putea face drumul,
boierul Dudescu îşi pusese la bătaie toată averea formată din moşii şi case, care ajunsese în
mâna creditorilor. La Paris scumpetea vieţii şi pasiunea pentru risipă îl costaseră toţi banii
gheaţă. Boierul Golescu a fost trimis să-i dea de urmă, a povestit lucruri uluitoare despre
naivul Dudescu. Se gândise că nu are curajul şi priceperea să-l abordeze pe primul consul,
cel mai bine era să-i atragă pe oamenii de seamă din anturajul său : doamna de Staël,
doamna Récamier sau pe generalul Poniatowski aflat la Paris. Pentru aceasta el a
considerat că cel mai bine era să le dea o idee despre marile bogăţii ale unui boier.
În scurtă vreme după acest episod, principele Moldovei, Alexandru Şuţu, cunoscut
pentru ataşamentul său faţă de Franţa, ţara în care-şi făcuse studiile, a fost numit domnitor
640
şi în Ţara Românească, la insistenţa ambasadorului francez la Constantinopol. Situaţia a
durat puţin, Ambasada Franţei acţionând din proprie iniţiativă, fără ştirea primului consul.
Calculele Franţei la care se adăugau observaţiile făcute de ambasadorul rus în
Turcia în privinţa politicii Înaltei Porţi în Principate, au făcut ca domnitorul Alexandru
Şuţu să fie îndepărtat de la domnie şi înlocuit de fidelul ruşilor, Constantin Ipsilanti, după
doar două luni.
Unii boieri mari care făceau parte din Partida Naţională, în frunte cu câţiva
arhiepiscopi, în ziua numirii noilor domnitori, au emigrat în Banat şi Transilvania,
pretextând că nu mai puteau îndura guvernarea domnitorilor greci. De la Braşov, toţi cei
care ştiau franţuzeşte, familiile Ghica, Brâncoveanu, Câmpineanu printre munteni şi
Catargi, Sturdza, Beldiman printre moldoveni, l-au rugat pe ambasadorul francez la Viena
– contele de Champagny – să-i transmită lui Napoleon o suplică. Cei din Partida
Naţională care n-au emigrat în Transilvania aveau planuri şi mai măreţe. Intenţionau să se
mute cu familiile lor în Franţa. Boierul Ghica era sufletul acestui grup, s-a expus
persecuţiilor noului domn Constantin Ipsilanti şi a fost înlăturat din toate funcţiile şi
vegheat cu stricteţe. Visul de a-i trimite o scrisoare primului consul s-a înfăptuit de abia în
1803 când prin Bucureşti a trecut generalul Brune. În 1804 au fost numiţi noi agenţi la
Bucureşti şi Iaşi. Generalul Brune, ambasador la Constantinopol, a considerat necesar să
pună capăt uneltirilor domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti şi, încercă să-şi
asigure fidelitatea domnitorului Moldovei, Alexandru Moruzi. Pentru a câştiga încrederea,
au fost trimişi drept „comisari provizorii pentru relaţiile comerciale” tânărul Saint-Luce la
Bucureşti şi Méchain la Iaşi. Ca să înlăture orice bănuială, cei doi domnitori, Ipsilanti mai
ales, le-au făcut cele mai strălucite primiri.